ЛитМир - Электронная Библиотека
ЛитМир: бестселлеры месяца
Мамин торт
Любить нельзя воспитывать
Монах, который продал свой «феррари»
Час Быка
Пережить развод. Универсальные правила
Прощай, любить не обязуйся
Красотка
Асино лето
Любовь к себе. 50 способов повысить самооценку

Dumnezeu să ne miluiască!

Mă iertaţi, Sfinţiţi Părinţi şi Preasfinţite, poate de prea multă îndrăznire! Nu pretind că ştiu mai mult decât Sfinţiile Voastre, dar iarăşi zic că am împărtăşit ce am avut eu mai preţios, cu gândul că, aşa cum am văzut prin mai toată lumea, multe din cele ce am primit noi de la Sfântul Siluan, prin Părintele Sofronie, sunt puţin cunoscute în lume. Să mă ierte cei pentru care a fost de prisosinţă, şi să mă ierte şi ceilalţi pentru îndrăznire. Şi rugaţi-vă şi pentru mine, ca să nu fie numai cuvinte în vânt, dar trăiesc şi eu după cuvântul pe care l-am spus şi în care cred.

63

DESPRE POCĂINŢĂ

Am ales ca temă pentru seara aceasta pocăinţa, un cuvânt devenit «cenuşăreasă» în mai toate limbile, fiindcă omul, de când cu căderea lui Adam de la lumina lui Dumnezeu, continuă neîntrerupt să cadă. Sunt două linii în istorie: una care a urcat până la Hristos, şi alta de cădere de la Dumnezeu, îndepărtare de la Dumnezeu, până la căderea cea mare, apostazia de care vorbeşte Sfântul Pavel; când va veni, va trebui ca Dumnezeu să scurteze acele zile, fiindcă nici un trup nu se va mai mântui.1 Am putea numi aceasta dinamica căderii, care se prelungeşte până la punctul acela cel mai de pe urmă.

Astăzi suntem mai îndepărtaţi de Dumnezeu şi ca oameni, şi ca omenire. Trăim într-un context înstrăinat de har — limbajul modern îl numeşte «secularizat», de la secol, veac, ca un cuvânt opus noţiunii de vecinicie. Dumnezeu cheamă pe om la vecinicie. Omul, în neştiinţa lui, se înţeleneşte din ce în ce mai mult în veac, adică în veacul acesta trecător, în pământul acesta de care Hristos Dumnezeu zice că «Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece». Noţiunea de pocăinţă, cuvântul «pocăinţă» a devenit «cenuşăreasa» limbii, fiindcă oamenii — observ cu amărăciune, din toată viaţa mea şi din ce m-a înconjurat — nu mai ştiu ce este. Şi nu mai ştim să trăim pocăinţa, şi de aceea am pierdut şi noţiunea ei. Am redus pocăinţa la nişte manierisme etico-morale sau, în cel

64

mai bun caz, la o atitudine morală Dar vreau să zic că, dacă ne reducem numai la moralitate, nici nu a început încă acea călătorie către veci nit ia lui Dumnezeu, care în limbajul Bisericii şi în înţelesul adânc al cuvântului, aşa cum l-au înţeles Părinţii Bisericii, se numeşte pocăinţă.

Poate că voi începe de la un cuvânt al lui Dumnezeu dat unui Proroc, pe care îl reia un Tropar din Joia Mare, din slujba pe care o cunoaştem ca Slujba celor Douăsprezece Evanghelii: «Două şi viclene a săvârşit împrotiva mea fiul meu Israil: Pre Mine, Izvorul apelor, M-a lepădat, şi a săpat luişi fântâni sparte»1 Aicea este Dumnezeu Care plânge. Pe Sine Se plânge Dumnezeu? Că Adam, că eu L-am lepădat? Are Dumnezeu Cel Atotputernic, Atotştiutor, nevoie de ceva sau de cineva ca să Se împlinească? îi este lui Dumnezeu urât dacă e singur9 Ca creştin nu am nevoie să mai vorbesc despre asta. Vă daţi seama că întrebarea este numai retorică. Ar fi un nonsens. Dumnezeu plânge pe fiul său, pe Adam. Dumnezeu plânge tot sufletul care se cunoaşte pe sine ca eu. Pe mine mă plânge Dumnezeu. A lepădat Adam Izvorul apelor şi a făcut luişi fântână, fântână spartă, care nu poate să ţină apele Până când, Adame9 Până atunci când vei muri de sete, nădăjduind în deznădejde, în loc să nădăjduieşti în Cel ce te-a făcut, Care plânge, în cuvintele lui Hristos către poporul Israelit din vremea aceea, către Ierusalim: «Ierusalime, Ierusalime, care omori prorocii, cum aş fi voit să adun pre fiii tăi precum şi găina îşi adună puii subt aripi! Dar nu ai voit».2 Şi Dumnezeu plânge. Plânge pe Adam.

Dumnezeu, dacă nu pe El Se plânge, ci plânge încăpăţânarea, îndărătnicia omului, apăi putem înţelege că Dumnezeii Se căieşte pentru răutăţile omului. Şi cuvântul acesta îl iau din Scriptură Nu-mi amintesc în care dintre Scripturi este sens că Dumnezeu Se căieşte de răutăţile noastre, şi acesta este un cuvânt care ar trebui păstrat, fiindcă pocăinţa adevărată este intrarea omului îri căinţa lui Dumnezeu; Dumnezeu Care vrea să sălăşluiască în om; Dumnezeu despre Care este spus că odihneşte întru sfinţi, şi sfinţi ne-a gândit pe toţi; Dumnezeu Care vede că omul nu se dă Lui, acelaşi Dumnezeu plânge pentru îndărătnicia mortală a omului Până unde9 Plânge până căinţa lui Dumnezeu ajunge la pogorârea Lui în neamul nostru

Praznicul pe care îl aşteptăm, Crăciunul, este întruparea Celui mai înainte de veci, ca să fie om, ca să poată vorbi omului faţă către faţă fără să-l sperie, ca Blând Păstor, ca să-l aducă pe om înapoi la înţelegerea chipului celui dintâi în care Dumnezeu a făcut pe om, chip care este însuşi chipul lui Dumnezeu Ca şi noi, însufleţiţi de frumuseţea acelui prim chip, să începem cu dumnezeiască însuflare acea călătorie către asemănarea cu Dumnezeu Chipul îl avem în noi, dar asemănarea cu Dumnezeu unde este? Această călătorie, această lucrare a omului în care se înfăptuieşte asemănarea cu Dumnezeu, care prin lucrarea harului poate duce până la totala identitate a omului cu Dumnezeu, se numeşte pocăinţă.

Vechiul Legământ a cunoscut ceva din pocăinţă Nu există om pe pământ care să nu aibă măcar un fir de intuiţie unde este viaţa lui. Legea pe care Dumnezeu a dat-o lui Moisi, cele Zece Porunci, şi cum ştim toţi din învăţăturile morale pe care le primim — este, mai mult decât altceva, o serie de interziceri. Mai mult zice Legea să nu faci şi să nu faci, decât să îţi arate ce să faci Dar chiar când Legea Vechiului Legământ arăta ceva, omul nu a putut s-o cuprindă pe deplin

66

A fost nevoie ca Dumnezeu, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel care a vorbit Însuşi cu Moisi, Cel care a scris cu degetul Lui Legea în lespezi de piatră, să vină însuşi ca om, însuşi să trăiască acea Lege şi însuşi s-o dezvăluie în învăţătura Lui Şi mă refer la cuvintele Mântuitorului din Propovăduirea de pe Munte,1 cuvintele acelea: «Dar Eu zic vouă», reiau Legea Vechiului Legământ: «Scris este să nu faci asta şi asta»… «Dar Eu zic vouă că: Dacă în inimi/e voastre…»

Ce înseamnă? Care-i diferenţa între «Să nu faceţi» şi «Dacă în inimile voastre»9 «Să nu facem» este starea morală a omului. Este scris să nu omori, să nu ucizi. Legea asta protejează pe aproapele meu de mâinile mele ucigaşe. Dar când Mântuitorul zice: «Dar Eu zic vouă că: Dacă în inima ta ai urât pe fratele tău, în inima ta l-ai ucis», ce face această «Lege» a Noului Legământ, pe care Hristos avea să-l pecetluiască nu cu sânge de dobitoace, cum erau jertfele sângeroase ale Vechiului Testament, ci Legământul cel Nou avea să fie pecetluit cu însuşi Sângele Lui cel Dumnezeiesc, Sânge pe care împreună cu Trupul Lui ni l-a dat nouă spre împărtăşire, în Trup şi Sânge, aşa cum suntem şi noi trup şi sânge? (Ne-a dat hrană duhovnicească, hrană dumnezeiască, maniiă şi putere pentru acel drum spre vecinicie.) Legiuitorul cel nou, legea cea nouă — dacă o mai putem numi o lege — ce ne învaţă? Dacă în inima ta, de exemplu, ai urât pe fratele tău, în inima ta l-ai şi ucis. Pentru Moisi şi pentru Legea şi conştiinţa omului era — şi, din nefericire, rămâne — destul ca omul să nu facă prostii prea mari. E destul ca un om să nu pună mâna pe cuţit şi să junghie pe aproapele, ca noi să zicem: Omul acesta este un om moral, n-a omorât pe nimeni.

Matei. cap. 5

Pentru Hristos insă nu este destul Fiindcă Hristos când se uită la tine nu se gândeşte la aproapele tău. Fiindcă numele de listis, pe care şi l-a luat, înseamnă «Dumnezeu Mântuitorul» — Evanghelia Sfântului Matei descoperă, atunci când îngerul îi spune lui Iosif: «Să-i dai numele de lisus, fiindcă acela, Pruncul care se va naşte din Sfânta Fecioară, va mântui poporul Său»1 — de la cine? De la păcatele sale proprii. Când Hristos se uită la tine, la tine se gândeşte, nu la aproapele. Pentru aceea, când Hristos se uită la tine, nu-i este destul să vadă că nu ai omorât pe aproapele tău, că poate strângând din pumni şi scrâşnind din dinţi ai reţinut — din cauza legii morale sau din vreo frică socială sau altele — ai reţinut mâini ucigaşe de la o ucidere de frate. Pentru Hristos, Cel Care ne-a făcut în chipul Său şi în asemănarea Sa, nu e destul. El se uită la tine şi vede oglindindu-se, dar întunecat, chipul dumnezeiesc.

14
{"b":"257507","o":1}