ЛитМир - Электронная Библиотека

Şi au plecat de către faţa lui Dumnezeu, şi Raiul s-a închis cu Arhanghelii şi cu Serafimii; şi cu sabie de foc! Şi iarăşi zic, Dumnezeu ce a făcut? I-a acoperit, le-a acoperit ruşinea goliciunii cu haine mai desăvârşite decât au putut ei să îşi creeze. In aceasta vedeţi iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu. în ceartă fiind, Dumnezeu i-a miluit mai mult decât au putut ei înşişi să se miluiască.

Apăi dacă Dumnezeu este aşa, de ce să nu mergem la Dumnezeu de la început şi să spunem, cum ziceam adineauri că ar fi trebuit să facă Adam:,JDa, Doamne, am păcătuit, dar îţi cer iertare, Doamne, am păcătuit, dar din viaţă nu vreau să cad!" — fiindcă nici Dumnezeu nu vrea să cădem din viaţă.

Frica de Dumnezeu, în sensul prost al cuvântului, este ce a descwărşit păcatul în Adam despărţirea de Dumnezeu Dar nu a desăvârşit-o total, că pocăinţă mai este, dar a pecetluit într-o oarecare măsură starea de păcat.

O, dacă Adam ar fi înţeles "frica de Dumnezeu" ca pe frica lui Dumnezeu cea adevărată. Vedem în cei ce au trăit cu frica lui Dumnezeu, în Sfinţi, în Părinţi, în Psalmii care ne vorbesc: frica lui Dumnezeu este ceva ce apropie pe om de Dumnezeu. Apăi cum mai este frică, dacă te apropie, şi nu te desparte?

Frica lui Dumnezeu este una din trăirile iubirii, când ţi-e frică să pierzi pe Dumnezeu, căci este aşa de preţios, aşa de drag, aşa de iubit, aşa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este aşa încât, când îl pierzi, într-adevăr ai înţeles ce înseamnă moarte. Că "moarte" nu înseamnă în primul rând despărţirea sufletului de trup, ci despărţirea duhului omului de către Duhul cel Sfânt, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, şi de asta suferim noi toţi. Şi atuncea, cunoscând harul, noi avem mai multă experienţă decât Adam, tocmai fiindcă cunoaştem răul. Adam a cunoscut numai binele şi, cum zicem noi, "i s-a urât cu binele", cum ar fi. Nu că i se urase — dar nu l-a preţuit; în sensul acesta "i s-a urât cu binele", că nu a ştiut să-l preţuiască.

Dacă unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apăi harul naşte o oarecare teamă, cu plângere Cum a venit în mine9 Cine se sălăşluieşte în mintea mea9 Ce este ceea ce mi-a schimbat acum toate gândurile, toate

98

simţirile? Dar, lucru şi mai înfricoşat: cum să-l păstrez9 Cum să nu-l pierd? Şi cu cât e mai puternic harul, cu atât este mai puternică frica. Unii vorbesc de "teroare", totuşi nu în sensul urât al cuvântului o "teroare" să nu pierzi aceasta, harul acesta aşa de preţios. Dar, o, cât de uşor se pierde! Un gând, cât de mic, care nu este în armonie cu el, şi s-a dus! Dar nici nu ştii că s-a dus. Te trezeşti dintr-o dată: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atât de scump9 Era pentru mine atât de bine. Cum să-l mai aflu9

Şi dacă vine harul acesta la începutul vieţii, se pierde — fiindcă omul nu ştie să trăiască fără păcat, şi nu ştie să nu-l piardă. Dar dacă continuă educaţia sfântă a omului, revine harul. Dar totuşi sufletul îl simte de aşa o gingăşie, încât te apucă o groază cum să nu-I pierzi. Şi frica aceea care merge până la groază, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, dacă vreţi, frica de Dumnezeu, frica să nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a făcut. Este deja "în sămânţă" dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, în nesăvârşirea noastră, în starea noastră de păcat, se manifestă ca o frică, frică de a fi nevrednici de frumuseţea aceasta nespusă.

Şi vă spun şi lucrul acesta, vă rog să nu vă închipuiţi ce poate fi frumuseţea aceasta; ci să cereţi lui Dumnezeu să v-o arate şi să v-o dezvăluie, să o trăiţi în sufletele voastre, în inimile voastre, în oasele voastre, în cărnurile voastre, că este reală, şi dacă nu e reală, nici nu avem nevoie de ea. Vă spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani Dacă tot ce se propovăduieşte în Biserica noastră este numai o filosofie, în lada de gunoi cu ea! Mă iertaţi că vorbesc aşa brutal, dar vreau să ştiţi că este adevăr Dumnezeu este adevăr, şi adevărul se trăieşte, este cu putinţă, literal, să fie trăit până "în oasele tale " Literal în oasele tale? Sfântul de care v-am mai vorbit, şi vă mai vorbesc şi alţii, Sfântul Siluan, spune că harul cel mare pătrunde până în oasele omului, şi de aceea oasele acelui om după moarte devin moaşte. Moaştele nu sunt doar "oseminte", moaştele sunt oseminte sfinţite de sălăşluirea harului Duhului Sfânt până în oase, şi se simte în inimă, în suflet, în minte, în trup, şi până în oase! Şi de aceea vă cer, tot ca monah al Bisericii, nu încercaţi să vă închipuiţi, fiindcă toate închipuirile sunt o caricatură groaznică în comparaţie cu ce este adevărul harului. Ce este? Trăiţi în adevăr, cereţi lui Dumnezeu: "Dacă eşti adevărat, Doamne, trezeşte-mă şi pe mine! Scoate-mă din negura în care sunt. Iar pentru păcatele mele mustră-mă, Părinte, cu blândeţe, că sunt slab, dar dă-mi Tu strigătul celui care se mistuie, şi dă-mi puterea căinţei, dar arată-mi-Te! Fă ca viaţa mea să fie adevărată, dacă eşti Dumnezeul adevărului". Şi spun aceasta fiindcă Dumnezeu, ori este adevăr, ori nu avem nevoie de El Şi aceasta o spun din încredinţarea pe care o am din puţina mea experienţă, dar şi prin adeverirea multor sfinţi, pe care pe unii i-am cunoscut din cărţi, dar şi în viaţă.

Frica lui Dumnezeu atuncea începe să fie "începutul înţelepciunii" — începutul, nu înţelepciunea! Fiindcă sfârşitul înţelepciunii este dragoste, aşa de puternică, încât nu mai rămâne nici urmă de frică, cum ne spune Apostolul Ioan într-una din Epistolele lui. începutul înţelepciunii este frica lui Dumnezeu, şi frica lui Dumnezeu este dulce, deşi poate să meargă până la groază. Şi, să ştiţi, cum o descria Părintele nostru Sofronie, că e datatoare de viaţă; nu este covârşitoare, zdrobitoare, cum este teroarea şi frica. Este dătătoare de viaţă, şi o simţi ca pe un dar preţios, pe care instinctiv nu vrei să-l pierzi Nu instinctiv, intuitiv, dar am întrebuinţat cuvântul acesta care este mai aproape de înţelegerea noastră Precum instinctul

100

ne face, ne împinge, ne călăuzeşte, dacă vreţi, în viaţa materială, trupească, aşa şi intuiţia în viaţa duhovnicească.

Frica lui Dumnezeu atuncea naşte in noi o altă frică de păcat decât cele pe care le-am descris la început, fiindcă, văzând că sunt lucruri care nu sunt în armonie cu frumuseţea aceasta nespusă şi absolut de nedescris, dar reală, şi că frumuseţea aceasta e aşa de gingaşă, că o poţi pierde, de nici nu ştii că s-a dus, dar te trezeşti fără ea, te apucă o teamă de orişice nu este în armonie cu aceasta. Şi "orişice-ul" care nu este în armonie cu aceasta, acela este păcatul.

Şi definiţia păcatului nu este pe linie morală, sau socială, sau etică, sau practică (şi acolo e un adevăr, dar nu-i adevărul ultim). Definiţia păcatului este pentru noi definiţie vitală: este ceea ce nu e în armonie cu mireasma aceea nemaipomenită pe care o numim harul lui Dumnezeu. Acesta este păcatul1 Şi ne apucă o teamă de păcat. Nu o teamă bolnăvicioasă: Aoleu, să nu fac asta! Aoleu, să nu fac ailaltă! Ştie sufletul că Dumnezeu este mărinimos şi puternic a vindeca de păcate, dar ne apucă un lucru care devine ce numeşte Psalmistul: "Cu ură desăvârşită i-am urât", adică, tot ce nu este de-al harului devine ură acum. Dar iarăşi zic, nu bolnăvicioasă, ci desăvârşită O ură în care, dacă ai iubit lumina aceasta şi viaţa, urăşti toate ale morţii şi ale stricăciunii cu "ură desăvârşită".

101

POSTUL ŞI IERTAREA, DESTIN ŞI VOCAŢIE A OMULUI ÎN ORTODOXIE

f. P.S. Andrei. Iubiţi fraţi şi surori, încheiem şirul serilor duhovniceşti din Postul Mare al anului 2002 cu cuvântul Părintelui Rafail Noica, intitulat "Postul şi iertarea, destin şi vocaţie a omului în Ortodoxie". Noi îi mulţumim din suflet că a răspuns pozitiv invitaţiei noastre şi socotim că acest demers spiritual din Postul Mare se încheie, aşa cum a vrut Dumnezeu, cu încununarea din seara aceasta. Poate că Pronia aşa a rânduit, ca Părintele să nu poată veni săptămâna trecută, ci aceasta, când încheiem şirul întâlnirilor noastre duhovniceşti Bine aţi venit, Părinte Rafail! Vă mulţumim mult! Vă ascultăm cu drag.

21
{"b":"257507","o":1}