ЛитМир - Электронная Библиотека
ЛитМир: бестселлеры месяца
Мертвый вор
Любить считать. Как построить крепкие отношения на основе финансовой независимости
Девочка, которая всегда смеялась последней
Военный свет
Второй шанс на счастье
Канун Всех Святых
Игры, в которые играют люди. Психология человеческих взаимоотношений
Сталинский сокол. Комбриг
Иди туда, где страшно. Именно там ты обретешь силу

Ce este mântuirea9 Mântuirea în veacul acesta este dinamică. Mântuirea se manifestă prin faptul că, din aproape în aproape, mai multă dreaptă înţelegere intră în inimile noastre, mai multă lumină ne cuprinde, lumină ce se manifestă în faptele vieţii noastre Care fapte9 Păi adevăraţii oameni nu suntem noi, antropologia noastră.

bineînţeles, e Hristos Omul, dar după El sunt Sfinţii Sfântul nu este un om programat cândva mai nainte de către Dumnezeu, ca sâ-1 pună pe un piedestal înalt şi să-! proslăvească Sfântul este un om care din aproape în aproape şi-a săvârşit drept călătoria aceasta, cu din ce în ce mai puţine alunecuşuri, până când viaţa lui a devenit aşa cum ne prezicea Hristos: "Cel ce crede în Mine, faptele care Eu le fac le va face şi el",1 minuni, învieri din morţi, cuvânt prorocesc, nepătimire — în cele mai cumplite condiţii.

Mucenicii care pătimeau (şi, oarecum, nu pătimeau), au putut să-şi asume chinuri de neînchipuit, şi nu numai bărbaţi vânjoşi şi eroi, dar femei, ba chiar copii, care au putut să sfinţească pământul cu sângele lor. De unde puterea aceasta, de unde viaţa aceasta? Aceasta este ceea ce se numeşte mântuire în aspectul ei istoric Iar mântuirea în aspectul ei final, bineînţeles, este şederea de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Iisus Omul. Dar deocamdată mântuirea în aspectul ei dinamic se manifestă în fapte dintr-astea. Facerea de minuni, de exemplu, este numai unul din lucruri, şi nu cel mai preţuit de sfinţii istoriei. Cele mai preţuite de sfinţii istoriei sunt virtuţi ca smerenia, de pildă, care este poarta deschisă dragostei, dragostea fiind cuvântul la care se reduc toate poruncile dumnezeieşti.

Că Hristos a arătat că prima poruncă este a iubi pe Dumnezeu, a doua a iubi pe aproapele; iar a treia poruncă o arată atunci când zice Mântuitorul: "Nouă poruncă dau vouă, ca să vă iubiţi unul pe altul aşa cum Eu v-am iubit " Cum ne-a iubit9 Că zice că dacă l-a iubit pe ai Săi. l-a iubit până în sfârşit, şi sfârşitul a fost pe Cruce. Şi zice: "Nimeni

112

mai mare dragoste nu are decât cea de a-şi da sufletul pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă ţineţi cuvântul Meu".1 Şi ne-a poruncit aceeaşi poruncă. Deci trei porunci care se reduc la un singur cuvânt: dragoste. Asta este ceea ce preţuiau mai presus de toate sfinţii din istorie. Dar rezultatul acestei vieţi este că a face minuni, de exemplu, cum începeam să zic adineaori, nu este un lucru aşa de uimitor, este firescul acestei vieţi A putea grăi cuvânt dumnezeiesc, a fi proroc deci, nu numai în sensul de a vesti ce va să fie, dar acum a vesti cuvânt de-al lui Dumnezeu nu mai este ceva deosebit, este firescul acestei vieţi, este firescul vieţii în care se manifestă ceea ce numim noi mântuirea

Acuma, în perioada Noului Legământ, cu ereziile în care se manifestă omul ce continuă să fie lepădător de Dumnezeu, Ortodoxia rămâne ca un fir subţire în contextul acestei omeniri o moştenire a unor sfinţi ce nu au vrut să lepede pentru nimic în lume, pentru nici un ideal, pentru nici un profit, fie el temporal sau vecinie, Adevărul pe care Hristos Dumnezeu cel întrupat ni l-a arătat. Biserica nici nume de Biserică n-ar jrebui să aibă, darămite titlul de "Ortodoxie", dreaptă slăvire. Bineînţeles că, dacă e Biserică, este Ortodoxie — dreaptă slăvire sau "dreaptă opinie" (ba chiar "dreaptă înţelegere" este încă o posibilă traducere, depinzând de context) Toate acestea nici n-ar trebui să existe. Ortodoxia nu este altceva, în esenţa ei, decât aşa cum l-a gândit Dumnezeu pe om dintru început. Dar în cacofonia aceasta duhovnicească a istoriei, a mulţilor pretinşi dumnezei, a multelor pretinse înalte idealuri, cum au fost toate ereziile care au bântuit şi bântuie până azi istoria, acestfire.se întru care Dumnezeu a făcut să se nască chipul Lui şi asemănarea Lui a trebuit să-şi ia şi el un titlu, şi şi-a luat titlul de Dreaptă-slăvire.

Deci, iubiţi fraţi şi surori, aşa înţeleg eu Ortodoxia. Şi m-au întrebat mai mulţi dintre voi de-a lungul anilor cât am fost aici, cu câţi m-am întâlnit, ce am înţeles eu când am zis atuncea în '93 că Ortodoxia este firea omului Asta înţeleg. Este felul în care Dumnezeu a făcut pe om, lucru de la care omul s-a despărţit prin Adam, şi omul îşi caută de-a lungul istoriei adevărata lui fiinţă, adevărata lui origine şi adevăratul lui destin. Pentru mine asta este Ortodoxia, şi dacă astăzi Ortodoxia este închegată într-o Biserică care, între altele, are un aspect istoric, instituţional, cu canoane, cu feluri de-a fi, cu un fel de-a se îmbrăca, poate un fel de a vorbi — toate astea sunt ceea ce numesc eu o cutie de carton pe care scrie "PTT" şi înăuntru sunt "comori de nedescris". Dar să mă iertaţi, şi înalt Preasfinţite, şi teologi, să nu se mai audă între noi că Ortodoxia este o "instituţie", fie ea "divino-umană". Ortodoxia nu este o cutie de carton pe care scrie "PTT": este ceea ce conţine.

în această Ortodoxie îmi cere titlul de astăzi să vorbesc despre post şi iertare ca destin şi ca vocaţie. Eu îmi voi lua "obrăznicia" şi răspunderea de a defini pur şi simplu cei patru termeni — post, iertare, destin şi vocaţie.

De unde voi începe9 Poate să începem de la destin şi de la vocaţie, fiindcă de mai multe ori am spus că omul îşi caută destinul lui adevărat şi Dumnezeu, vorbind omului, îi arată care-i este destinul. Destinul nu este altceva decât ceea ce caută Adam, şi îl păcăleşte şarpele, implicit, pretinzând că Dumnezeu vrea să-l oprească de la asta, că "dacă vei mânca din acela, să ştii că o să ţi se deschidă ochii şi vei deveni ca Dumnezeu, şi vei cunoaşte

114

binele şi răul".' Şi a mâncat şi, zice Scriptura, "i s-au deschis ochii". Şi ce "taine dumnezeieşti" a văzut Adam când i s-au deschis ochii9 Ce lucruri negrăite9 S-a văzut gol, şi s-a ruşinat de el însuşi şi de soţia lui, Eva, şi ea de Adam.

Asta este dumnezeire, fraţi şi surori? Asta este ce voieşte omul? Dar asta, ştim cu toţii din păcate (din păcatele noastre), este rezultatul păcatului — dezamăgire Dez-amăgire — interesant cuvânt, şi de luat în serios! Când suntem dezamăgiţi, să ne uităm unde eram amăgiţi, şi atuncea durerea dezamăgirii va putea deveni un moment al mântuirii noastre, să nu mai fim amăgiţi. Deci o putinţă de a ne lumina.

Dar să continuăm cu destinul. Destinul adevărat al omului este deci ceea ce toată tradiţia filocalică, tradiţia bisericească de la Apostoli — ba chiar de la Adam! — numeşte indumnezeirea. Dacă Dumnezeu a făcut pe om "chip şi asemănare", apăi nu a glumit. Şi uitaţi-vă ce are de zis Viaţa Măriei Egipteanca, când Sfântul Zosima s-a uimit în ce fel, şi prin ce metode Dumnezeu a mai adus încă un suflet la mântuire — şi ce mântuire! Că Zosima, dacă vă uitaţi atent la scriere, era omul cel mai luminat din vremea lui, om care din pruncie s-a dat lui Dumnezeu şi a urmat toate nevoinţele de închipuit, şi a inventat şi el altele prin care să ajungă mai aproape de Dumnezeu. Şi îngerul vine să-i spună: "Du-te acolo, Zosima, ca să vezi că cel desăvârşit are o călătorie mai lungă de făcut decât cea pe care ai săvârşit-o până acum!" Deci Zosima era un om desăvârşit, iar călătoria ca să atingă înălţimea Măriei Egipteanca era mai lungă. Şi a rămas uimit Zosima. Vedeţi ce scrie cartea: a rămas până la urmă ucenicul acestei sfinte.

Deci destinul omului este acesta, atâta cât putem vedea în istorie. După istorie ce vedem9 Păi uitaţi-vă la toţi sfinţii aceştia care sunt nişte morţi: avem pe pământ moaştele lor în bisericile noastre, trupuri moarte, oseminte; dar zicem "moaşte", le cinstim, şi pe bună dreptate, că ele nu ne produc efectele morţii. In cel mai rău caz, nimic: Un os! Dar în general ele prezintă lucruri ce nu se asociază cu moartea, miresme Moartea nu este o mireasmă, pute — iertaţi-mi cuvântul, dar asta-i realitatea. Moartea este urâcioasă; de la moaşte izvorăsc miruri înmiresmate cu care ne vindecăm de boli. De la aceste "oseminte moarte" izvorăsc puteri care învie pe alţii din moartea lor, şi-i aduc înapoi la viaţă ca să-şi continue calea pocăinţei până să se desăvârşească şi ei. Deci când zice Hristos că "Cei care cred Mie, cele ce fac Eu şi ei vor face"1 — uitaţi-vă, că şi după moarte!

24
{"b":"257507","o":1}