ЛитМир - Электронная Библиотека

Părintele Paisie Aghioritul spune undeva că cineva l-a acuzat că "Voi monahii sunteţi pomi sterpi, că voi nici măcar nu aduceţi viaţă în lumea asta". Şi zice: "Ce zici, măi frate? Că dacă vreun monah sterp, cum îi zici, se sfinţeşte, el şi după moarte naşte: naşte din femei sterpe zămisliri, naşte din păcătoşi sfinţi, naşte din morţi, prin minunile acestea, învieri, şi alte minuni de negrăit". Toate acestea nu sunt superstiţii, nu sunt mituri, aşa cum o vrea de multe ori modernitatea, sterilitatea cărei gândiri s-a infiltrat până în rândurile gândirii bisericeşti. Adică cum a prorocit Mântuitorul: "Când va veni Fiul Omului, găsi-va El credinţă pe pământ?"2 Rugaţi-vă, fraţi şi surori: "Da, să găseşti, Doamne, în mine să găseşti credinţă!"

Deci acesta este destinul, după aşa-zisa "moarte" a omului Vedem că ceea ce face Dumnezeu, dacă cu

116

credinţă cerem de la Dumnezeu ceva şi ni se împlineşte rugăciunea, putem cerc şi Maicii Domnului1 Uite un om ca noi, ca să zicem aşa, uite Sfântul Nicolae, uite Sfinţii Apostoli — orişicare dintre Sfinţi îţi poale face ce face şi Dumnezeu. Şi în viaţa asta, într-o măsură, ei au arătat aceste semne, dar mai ales după moarte aceşti sfinţii se comportă ca Dumnezeu De ce9 îndumnezeirea omului! Acesta este destinul, şi aceasta este ce înseamnă Dreapta Slăvire

Dreapta Slăvire — ca să luăm o explicaţie "negativă" din Crezul Sfântului Athanasie — "Cel ce nu crede aşa, în afară de multe încurcături în viaţa aceasta (iertaţi-mă, parafrazez în cuvintele mele, nu vă pot cita exact), "în afară de multe tulburări şi încurcături în viaţa aceasta, riscă şi pierzania vecinică". Deci luând pozitiv cuvântul acesta, dreapta slăvire, ortodoxia, "cel ce crede aşa", în afară de reuşită duhovnicească în viaţa aceasta, după aşa-zisa "moarte" devine şi mai mult ca Dumnezeu. Până când9 Până la trâmbiţa cea de pe urmă, când însăşi mortalitatea aceasta, osemintele noastre vor învia şi vom fi cu trup cu fot ca Hristos cel de după înviere, împreună cu Hristos, de-a dreapta Tatălui. Deci destin, acesta este destinul nostru.

Vocaţie. Ce este vocaţia9 Tradus în româneşte, vocaţiei putem să-i zicem chemare Vocaţie este un cuvânt pe care l-am importat în limba noastră din apusenistică (original din latină), voce, vocaţie. Este chemare, chemarea către om: "Adame unde eşti9", cu sensul că: "Hai, vino, primeşte de la Mine acuma duhul mântuirii",1 cum ar zice Dumnezeu, "şi în duh de pocăinţă reia-ţi drumul până la îndumnezeirea pe care o pofteştiDeci vocaţia omului este chemarea lui Dumnezeu spre îndumnezeire, chemarea prin care Dumnezeu cheamă pe om spre a-şi împlini destinul: pe pământ, în măsura pământească, iar după aşa-zisa "moarte", vecinicia, destinul în vecinicie, deci fericita împărăţie împreună cu Dumnezeu, în vecii vecilor

Atuncea, în contextul acesta, ce este postul9 Şi ce este iertarea? încep cu iertarea. Când l-a întrebat un legiuitor pe Hristos care este porunca cea dintâi, cea mai importantă în Lege, Hristos a spus: "Să iubeşti pe Dumnezeu". Aceasta-i prima poruncă. Şi fără să i se ceară, Hristos S-a grăbit să-i citeze din Vechea Lege o a doua poruncă, care zice că este în chipul celei dintâi: "Şi iubeşte-ţi aproapele ca însuţi pe tine".1 Este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, care a pus cele două porunci împreună. Ele se conţin în două Cărţi separate în A Doua Lege, în cele zece porunci, prima poruncă într-adevăr este "Auzi Israil, Dumnezeul tău un Dumnezeu este, şi să iubeşti pe Dumnezeul tău",2 aşa cum a zis şi Mântuitorul A doua poruncă este în Levitic, unde spune îrtr-un cu totul alt context: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Sau, în zicala românească, "Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face". Dar Hristos le-a pus pe acelaşi plan, ca prima şi a doua poruncă.

Ce se întâmplă în această iubire9 Hristos zice: "Cel ce păzeşte cuvântul Meu este cel care Mă iubeşte". Deci dacă Adam nu a păzit cuvântul dumnezeiesc în Rai, înseamnă că într-o măsură a căzut de la dragostea de Dumnezeu, a încălcat iubirea lui Dumnezeu Cred că nu este om pe pământ care să nu ştie cât de dureroasă este o

118

iubire trădată, o iubire rănită. în măsura în care ai iubit pe cineva şi acel cineva ţi-a fost nevrednic iubirii tale, ştii cât de dureros este.

Deci dragostea, fie ea şi atotputernică a lui Dumnezeu, este, putem zice, vulnerabilă Dragostea lui — Dumnezeu este subţire. Nu că Dumnezeu e vulnerabil, nu atotputerea Lui — departe de mine gândul ăsta! — dar calitatea dragostei este vulnerabilitatea. Dragostea este o subţirime a dării de sine celuilalt, dăruire totală. Ne-a arătat Hristos până unde S-a dat pe Sine, nu numai până la 1 Cruce şi până la moarte, dar până şi la străfundurile iadului, până şi a împărtăşi soarta Lui cu nelegiuiţii, şi în ultima clipă a vieţii a găsit un fel de a mântui pe un păcătos; că a provocat, prin răzvrătul unui tâlhar, pocăinţa şi spovedania dreaptă a celuilalt tâlhar, până unde să poată să-i spună: "Amin, astăzi vei fi cu Mine în Rai".1 Astăzi! Deci iubirea este de o subţirime, de o gingăşie, de o duioşie a unei dări de sine pe care noi nu o închipuim, că suntem încă grosolani în biologia noastră şi bădărani în neduhovnicia noastră. Dar în sensul acesta vreau să zic că dragostea este o trăire de o deosebită subţirime, a cărei încălcare este o deosebită durere. Iată însă că cel rănit, cel care iubeşte şi se răneşte nu este cel care moare: cel care moare este cel ce încalcă dragostea. Cel care iubeşte se răneşte nu atâta că este lepădat, dar se răneşte văzând că cel iubit al lui, pentru păcatul ce îl face împotriva lui, va muri.

Dumnezeu nu este aşa cum îl vede o teologie mincinoasă, "ofensat de transgresiunea lui Adam". Dumnezeu moare; de durere că cel iubit al Lui, întâiul plăsmuit, şi toţi care aveau să se nască din el, vor muri de acum încolo "Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce".1

Dumnezeu, în dragostea Lui, nu a putut să lase pe cel iubit să piară şi a luat asupă-Şi "canonul" de pocăinţă, canonul păcătos, adică crucea şi ruşinea. Uitaţi-vă cum o întreagă muncă a lui Hristos ca Dascăl care a propovăduit dragostea s-a zădărnicit în câteva ceasuri! Deci ruşinea zădărniciei unei vieţi întregi de nevoinţă. Toate ruşinile şi toate neputinţele şi le-a însuşit Cel Atotputernic, ca să Se asemene întru totul neputinţei omeneşti, ca să poarte asupră-Şi neputinţa mea, păcatul meu, urâciunea mea, răutatea mea, ca şi cum El era păcătos, neputincios, urât, rău şi supus morţii. De ce? Fiindcă Dumnezeu, fiind atotputernic, nu este nimic în cer sau sub ceruri care poate să-L biruiască. Face El pe neputinciosul până Se pogoară în iad — dar atunci, iadule, să vezi ce te aşteaptă! Zice Sfântul Ioan Gură de Aur în Propovăduirea de Paşti: "Iadul trup a primit, şi de Dumnezeu s-a lovit". Sau, cum zic alte tropare sau icoase pe care le avem în Triod: "De-abia a început să se înfigă Crucea lui Hristos în pământ, că iadul a început să se plângă: Cine a pus un piron de lemn în inima mea?"2 Asta este puterea lui Dumnezeu. Şi, cum spuneam cândva la Mănăstire, tot aşa, într-o cuvântare, dacă noi eram filosofi adevăraţi, dacă noi aveam premisele gândirii noastre drept închegate, numai din a privi toate filosofiile, religiile şi idealurile acestei istorii am înţelege că singur Hristos este Dumnezeul cel adevărat, tocmai din neputinţa în care Se înfăţişează Cine îşi poate permite atâta neputinţă9 Cine îşi poate permite o aşa zădărnicire a toată lucrarea lui9 Numai Cel ce ştie că este atotputernic şi că nimic nu îl poate birui. "Aşteaptă tu,

25
{"b":"257507","o":1}