ЛитМир - Электронная Библиотека

Căci ce vedem noi? Păi pe popa, care are o linguriţă cu o bucăţică de pâine şi un pic de vin. Cum zicea un preot care întreba pe parohieni; "Ştiţi cu ce vă împărtăşiţi? Ştiţi ce este împărtăşania9" "Apăi cuminecătură, Dom" Părinte". "Şi cuminecătura ce este?" "Apăi împărtăşanie, Dom' Părinte". Şi nu o mai scotea la capăt. Şi aşa, am ajuns într-o situaţie în care omul nu mai are nici o noţiune despre cele sfinte; nici că un păcat este un păcat, şi nu cunoaşte "nici gustul harului". Şi atunci de unde să începi9 Păi începi punând câteva stavile, înfricoşând puţin pe om, şi aici trebuie multă băgare de seamă, ce fel de înfricoşare, nu ca să-l alungi pe om de la Biserică, dar ca să-i trezeşti o

162

oarecare conştiinţă, să-l încreştinezi puţin câte puţin şi să-l aduci la împărtăşanie, la lucrul cel mântuitor, mai des.

Aşadar se întâmplă că neîmpărtăşania poate fi în unele condiţii — cum am spus mai sus — mai ziditoare. Acuma, acele vremuri au trecut, modernismul a ucis Biserica, şi acum ne vedem în această epocă postmodernă Iar dacă vă gândiţi la cuvântul acesta, este un cuvânt vădit eshatologic, pentru că modernul nu are o epocă oarecare. "Modo" pe latină înseamnă "astăzi". Deci suntem în,jgost-astăzi", suntem în ziua de "mâine" deja, şi viaţa tragică pe care, într-un anume sens, am simţit-o mai mult noi, pribegii în străinătate, în sensul că, acolo, nu mai aveam biserici ortodoxe, acolo eram străini în pământ străin, între neamuri străine, cu legi străine, totul era străin… Şi acolo, dacă am tânjit către Biserică, apoi tânjirea era vie, şi era simţul morţii în noi, şi de aceea s-au făcut multe înnoiri, ca şi pentru Israil în pribegiile lor vaviloniene S-au înnoit şi ei într-o oarecare măsură, dar vreau să zic că acuma vine şi aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) şi peste tot neamul ortodox, vine urgia "Noului Veac", New Age, postnuxiernismul, sau cum vreţi să-i spuneţi, pe care l-am trăit noi deja în Apus, şi se nimiceşte viaţa Bisericii, se reintroduce vechiul duh al păgânismului până la capăt.

în America, de mult, de zeci de ani, există înregistrate biserici sataniste: ăsta-i numele lor, şi gata, sunt înregistrate în lege, şi fac acolo ce fac. Vreau să zic că s-a terminat cu epoca aceea "uşoară", acum din ce în ce mai mult Qstecemerea, şi tare mi-e teamă că o să vedeţi şi voi, dragi studenţi, în zilele acestea… cine ştie?

Deja, spune Preasfinţitul, unii oameni — probabil botezaţi creştini ortodocşi — nu se supun Bisericii, chiar dintre profesori. Asta este, ca să zic aşa, normal pentru zilele noastre Pregătiţi-vă pentru acestea, şi pentru mai rău. Cernerea este: "Vrei, Adame, sau nu vrei9 Dacă vrei, eşti cu Mine; dacă nu, ţi-am spus…"

Cuvântul din Apocalipsă, "De acum, cel ce nedreptăţeşte mai nedreptăţească, cel ce spurcă mai spurce, cel drept mai lucreze dreptatea şi cel sfânt mai sfinţească-se"' arată că acum e un fel de "a face ce vrei". Şi aicea, iarăşi zic, este pericolul pentru om de a se prăpădi. Dar în prăpădul acesta pe care-l trăim pe pământ se poate naşte şi conştiinţa (care a început poate mai ales în pribegie) unei nevoi mai mari ^de împărtăşanie mai des. Şi îmi închipui că va fi simţită nevoia aceasta din ce în ce mai mult şi în România, şi în Grecia, şi în ţările acestea unde Ortodoxia a fost prigonită ca la noi, celelalte ţări de sub comunism, unde, având îndărătul nostru o inerţie de două mii de ani de istorie, greu se schimbă lucrurile.

în Apus, unde eram ca nişte crăci tăiate din trunchi — cu craca poţi să faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu — dar vreau să zic că acolo imediat am resimţit nevoia de mai mare apropiere de Sfânta împărtăşanie. Aicea este încă lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai ţine. Şi vă spun încă un lucru: sectarii şi catolicii (greco-sau romano), românii botezaţi în orice secte, nici nu-şi dau seama în ce măsură trăiesc şi ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respiră.

Un pastor protestant Elveţian a venit de două ori în vacanţă în România, şi aşa de mult a îndrăgit ţara aceasta şi Biserica Ortodoxă, încât pe cei doi copii ai lui i-a botezat ortodox la noi în ţară, deşi el şi soţia lui au rămas protestanţi — că îmi închipui că nu voiau să facă scandal în biserica lor (nu ştiu exact, dar cam asta este problema clasică a lor) Şi el zicea entuziasmat că în România parcă şi natura este altfel simţită, şi m-am bucurat să aud asta, că

164

eu ştiu că aşa este. Asta se exprimă în teologie în nişte "formule" pe care le învăţaţi. Dar uite că "formula" a izvorât dintr-o experienţă trăită concret de cineva care a văzut că natura este sfinţită.

Cum să nu fie sfinţită, când în toată România sunt biserici ortodoxe de mai mult sau mai puţin de două mii de ani — nu ştiu ce se întâmpla în Transilvania pe vremea lui Bukow — dar de vreo două mii de ani se tot sfinţeşte apa la Bobotează, şi se sfinţeşte toată firea cu apă sfinţită, şi oamenii se împărtăşesc, cât de cât. Şi sectele care trăiesc aici la noi nici nu-şi dau seama cât trăiesc din aer ortodox.

în Apus, unde acest "aer" nu există, sub presiunea modernităţii, duhovnicia apuseană din ce în ce mai mult dă faliment, şi din ce în ce mai mulţi dintre credincioşii apuseni se întorc către Ortodoxie. Ortodoxia, să ştiţi, este mult mai apreciată în Apus decât aici, în ţara noastră — bineînţeles, în cercurile capabile să aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceriştilor etc, dar cei ce apreciază cât de cât duhul, poate nu devin ei înşişi ortodocşi (ca şi pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie şi o cinstire, pe care rar o găseşti într-un ortodox în locul de baştină. Şi aicea este un moment paradoxal: suntem în situaţia Evreilor de pe vremea lui Hristos, în care noi suntem pe poziţia de a ne pierde moştenirea, spre profitul străinilor sau păgânilor. Adică păgânii L-au primit şi iubit pe Hristos, şi neamul Lui l-a lepădat. Şi de aicea mai mult nevoia unei împărtăşiri, pentru ca, pur şi simplu, să putem supravieţui

Ştiu că sunt oameni care se împărtăşesc zilnic. Şi chiar şi Părintele Sofronie, când îl întrebau oamenii: "Ce sunteţi voi, călugării, ce faceţi9 Ce vreţi voi, de ce deveniţi călugări9". Părintele Sofronie le spunea, le explica în cuvinte ca acestea: "Noi am vrea, dacă am putea, să începem fiecare zi cu Sfânta Liturghie". Dar cum ştiţi.

înalt Preasfinţite, la noi o Sfântă Liturghie nu înseamnă doar o slujbă la care zicem "Amin", "Doamne miluieşte!" La noi toţi se împărtăşeau, în principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe săptămână, de trei ori ne împărtăşeam; aveam de patru ori, mai toţi se împărtăşeau de patru ori Nu puteam mai des, dar dacă ar fi fost zilnic, ne-am fi împărtăşit ca în Săptămâna Luminată, când toţi ne împărtăşim zilnic (în afară de Luni, fiindcă ne-am luat noi un canon ca numai Lunea să nu ne împărtăşim, fiindcă în noaptea de Paşti mâncăm o bucăţică de carne, fie ea şi "simbolică", una pe an, şi atunci, fiindcă [am mâncat carne, nu se împărtăşeşte decât preotul care j slujeşte).

Dar am simţit o nevoie din ce în ce mai mare de împărtăşanie, şi cred că o să vină şi aicea, o să se resimtă o nevoie din ce în ce mai mare pentru împărtăşanie des, dar între timp subzistă aceste două tendinţe care dau două şcoli diferite.

Acuma nu vorbesc de vrednicie şi nevrednicie, fiindcă toţi suntem nevrednici; este vorba de o calitate de nevrednicie, care face că pentru unii este mântuitor şi ziditor să se împărtăşească mai des, sau chiar zilnic. Pentru alţii este mai ziditor să se abţină, poate ca să întărească lucrarea — simţul pocăinţei. Aşa cum se cântă într-un Tropar din această săptămână a Postului Paştilor — "Cămara Ta, Mântuitorule, o vad împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa;" deci să stârnească un pic de râvnă, de dor, de "dureri mântuitoare". Dar, până la urmă, îmi închipui că o să rămână nevoi diferite.

35
{"b":"257507","o":1}